Ma gandeam ca aceasta povestioara sa nu o postez, pentru a nu rascoli amintirile persoanelor ce aloca din timpul lor citirii posturilor de pe acest blog.
Daca tot am scris si mi-am lungit seara aceea pentru a scrie articolul, am zis sa-l postez si pe blog.
Ma gandeam sa incep a scrie articolul prin a culege opiniile amicilor mei cu privire la relatia avuta cu bunicii lor. Pe unii dintre ei i-am rugat sa-mi spuna, fara a avea intentia de a le rascoli amintirile si emotiile, care ar fi cuvantul ce caracterizeaza relatia dintre ei si bunicii lor?
Personal m-am gandit cum as putea defini relatia avuta cu cei care s-au coborat la mintea noastra cand am fost copii, cei care stiau a pastra relatia dintre noi ca una de prietenie si care intotdeauna ne-au aratat caldura sufleteasca exprimandu-se in gesturi largi de dragoste si tandrete.
Mi-a fost greu si mie sa concentrez intr-un cuvant atata bucurie, fericire, o lume cladita in jurul nostru din emotia lor. Cred ca ar fi nevoie sa inventez unul pentru a cuprinde multitudinea starilor si bucuriilor aduse de ei in copilaria noastra.
Consider ca ei sunt cei care stiu sa fie oameni mari si totodata copii, sa fie seriosi dar sa pastreze limita umorului, sa fie stricti dar si flexibili, sa fie parinti cand e nevoie de un sfat, sa fie aliati in jocurile noastre, sa ne fie prieteni si confidenti, sa reprezinte o alternativa matura si experimentata a parintilor nostri, sa fie un sprijin in situatii grele, sa fie un amic ce poarta pe umerii sai experienta anilor trecuti- din care ne pot oferi un sfat cu deschidere si intelegere pentru situatia in care ne aflam.
Acestia sunt bunicii care-si pot manifesta bucuria si fericirea de a impartasi din dragostea lor nepotilor.
Din pacate exista situatii in care nepotii devin orfani de bunici, spun orfani deoarece ii considera pe acestia parintii nedescoperiti in mama si tatal lor.
Insa…ce se intampla cu bunicii care raman orfani de nepoti, cu bunicii lipsiti de emotia sincera adusa de copilarie, de dragostea copiilor lor?
Haideti sa umplem golul adus de nepasarea, indiferenta sau chiar suferinta produsa de cei dragi in sufletul bunicilor ce-si petrec, poate ultimele zile, in azilele de batrani din orasul nostru, sa aducem bucurie in suflete si zambete pe chipurile lor colindandu-i, urandu-le ganduri sincere si calde, facandu-i sa se simta, pentru cateva momente, bunicii nostri. Bunici pe care poate nu i-am avut niciodata, pe care nu i-am cunoscut, pe care i-am pierdut si i-am regasit in ei, bunici care – pentru o clipa ne gasesc nepotii lor- avuti, neavuti, pierduti, dar regasiti sau descoperiti in noi.
Pentru ca este o discutie deschisa, doresc sa te intreb: atunci cand te gandesti la bunici, ce cuvant potrivit ai alege pentru a-i caracterizeza ca oameni, ca relatie avuta cu ei, sau pentru a defini emotia sadita de ei in sufletul tau?
Un comentariu:
Cred ca nu exista un singur cuvant care sa-i caracterizeze deplin pe bunici (bunicul si bunica). Ei detin maretia experientei de-o viata, rezultatul sumei incercarilor si trairilor, al simturilor, al obiectivelor implinite sau nu. Am avut parte de niste bunici superbi, din partea mamei. Este o calitate sa te daruiesti ... asta am vazut , am trait, am simtit din partea lor. E de nedescris bucuria lor cand isi vedeau copiii mari si... pe noi, nepotii. Cred ca, in primul rand, as pune in fata afectiunea.
Trimiteți un comentariu